La 27 de ani şi nici 40 de kilograme, Adina împinge cu cele două mâini micuţe roţile unui scaun rulant. Viaţa pe care o duce de 16 ani nu o face să se simtă deloc diferită faţă de ceilalţi şi nu ezită să facă ceea ce îi place, chiar dacă asta implică acul unui tatuator, sau durerea unui piercing. 

De Elena Văduva, voluntar Decât o Revistă

Adina reuşeşte să-şi facă transferul singură de pe scaun pe pat, chiar dacă mama o cicăleşte şi o roagă să se lase ajutată. Cel mai mult o enervează când îi spune să se obişnuiască cu situaţia. Ea nu vrea să se obişnuiască cu situaţia, de asta îi place să iasă cu prietenii, majoritatea băieţi, prin parc, să pedaleze, să scrie poezii şi să citească romane şi manuale de medicină în curte. Urăşte că are nevoie de ajutor să iasă din casă, pragurile fiind prea mari iar rampele, de cele mai multe ori, inexistente. Adina este din Proviţa de Jos, un sat din județul Prahova, la 40 de minute de Ploieşti, unde se mai duce să se plimbe prin parcul Tineretului cu prietenii. Satul din care provine nu dispune de adaptări pentru persoanele cu dizabilităţi.

Adina obişnuia să meargă pe vârfuri până la trei ani, când medicii au decis că are nevoie de o operaţie de alungire de tendoane. Au diagnosticat-o cu polineuropatie, o afecţiune care atacă nervii periferici şi alterează mişcările voluntare şi involuntare. Nervii din picioare nu intră decât trei sferturi în muşchi şi nu reuşesc să dea impulsuri. Rezultatele intervenţiei nu au ameliorat însă problema. Tendoanele au fost alungite prea mult, aşa că Adina a început să calce în exterior. Din cauza şocului şi a miilor de diagnostice pe care Adina le-a tot primit până la 21 de ani, când a fost la Bucureşti să facă o electromiogramă, părinţii nu s-au putut întoarce să conteste intervenţia medicală eşuată.  La 11 ani, muşchii i s-au atrofiat, iar scaunul rulant a devenit singura opţiune. Acum, la 27 de ani, continuă să facă recuperare şi să spună medicilor că va reuşi să se ridice pe propriile picioare într-o bună zi. Cel mai mult îi place să facă gimnastică. Adoră să pedaleze la bicicletă medicinală putând astfel să-şi simtă picioarele lucrând, şi să ridice greutăţi pentru a-şi întări musculatura  la un centru medical din Poiana Câmpina. Crede că are nevoie, căci forţa braţelor este foarte importantă pentru efectuarea corectă şi mai puţin riscantă a transferurilor.

Îi place să se machieze, deşi urăşte machiajul strident, care te face să arăţi ca o păpuşă de plastic. Crede că o femeie frumoasă are părul lung şi are pielea acoperită de tatuaje, fiecare dintre ele având o poveste şi reprezentând un popas trecut cu bine. De aceea, Adina nu iese din casă fără un contur negru în jurul ochilor şi se mândreşte cu tatuajul impregnat în piele mai jos puţin de claviculă, pe care l-a făcut acum doi ani. Este un semn chinezesc care înseamnă îngerul iubirii. De fiecare dată când îl priveşte, îşi aminteşte de momentul în care a luat un prieten după ea  şi au plecat hotărâţi să se răzvrătească şi să se tatueze. Nu era primul moment de rebeliune al Adinei, căci încercase în trecut să-şi pună şi cercel în nas, însă în urma unei infecţii urâte, a trebuit să renunţe pentru moment la idee. Şi-a schimbat apoi cercelul în nara dreaptă, unde străluceşte şi acum în forma unei pietricele micuţe. În salonul de tatuat a rămas până la urmă singură pentru că prietenul s-a speriat şi a dat înapoi în ultimul moment. Visează la un piercing în buric şi se întreabă cum ar trebui să-şi coloreze părul în continuare, după ce l-a schimbat din roşu în verde şi apoi în blond.

A întrerupt școala în clasa a V-a , când a trebuit să schimbe două picioare cu două roţi de metal. A revenit  la școală la 23 de ani cu ajutorul programului “A doua şansă” şi a terminat liceul la profilul tehnic – industria de maşini -, dar este incapabilă să dea Bacalaureatul, examen pentru care are nevoie de un stagiu de practică. Adina a încercat să îi explice directoarei situaţia, însă i s-a răspuns că este imposibil să dea examenul dacă nu respectă cerinţele. A sunat la inspectorat, care a îndrumat-o înapoi spre directoarea liceului, care, însă, i-a refuzat încă o dată cererea. Ar vrea să meargă mai departe şi să termine o facultate în domeniul social, care să o plaseze în mijlocul oamenilor pe care îi iubeşte aşa de mult. Şi-ar dori în proporţii egale să devină profesoară sau Psiholog.

A întâlnit Fundația Motivation, care se ocupă cu integrarea socială, profesională şi educaţională a copiilor şi adulţilor cu dizabilităţi din România, câţiva ani în urmă, iar oamenii de aici i-au explicat că poate, foarte uşor, obţine independenţa pe care şi-o dorește. Nu i-a fost uşor la început şi avea impresia că nu va reuşi să facă nimic. În timpul unui seminar despre viaţa independentă desfăşurat la la Bran, Adina a încercat să facă transferul, care constă în a-ţi folosi forţa braţelor pentru a-ţi transporta corpul de pe un scaun pe altul, spre exemplu, de pe pat pe scaun. Transferul de pe un scaun pe altul i s-a părut uşor, chiar dacă scâncea la început şi voia să renunţe, dar când a încercat să se mute de pe scaun pe pat a clacat. Avea impresia că trupul ei cântăreşte mai mult de o tonă şi că niciodată nu va reuşi. Cum tinde să cadă foarte uşor în stări depresive, în care se simte singură şi neajutorată, Adina a refuzat să creadă că va reuşi vreodată să ajungă în pat de una singură. Comentariile mamei, care o mustrau pentru încercări şi care o rugau să se lase ajutată, o enervau şi mai mult ca de obicei. După o lună de încurajări din partea membrilor din echipa Motivation, cu care s-a împrietenit, a reuşit în sfârşit să se transfere de pe scaun pe pat.

Adina speră să prindă repede putere în mâini ca să-și ia permisul de conducere şi să ajungă să conducă. Îşi doreşte să poată merge singură cu ortezele şi să-şi pună o poză în picioare pe Facebook.

 

***
Acest articol a fost realizat de Elena Văduva, voluntar Decât o Revistă, cu ocazia deplasării Caravanei Mobilității și traiului independent în localitatea Vișinești, județul Dâmbovița, în perioada 27 iunie –  1 iulie.
Inițiativa Caravana Mobilității și traiului independent face parte dintr-un proiect mai amplu, „Mobilitate şi Viaţă Independentă pentru tinerii cu dizabilităţi din România”, implementat de Fundaţia Motivation România şi Fundaţia Special Oympics din România, cu sprijinul financiar al Programului RO10-CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014 şi administrat de Fondul Roman de Dezvoltare Sociala – FRDS.
Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a FRDS și a Granturilor SEE 2009-2014. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine autorului.
Pentru informații oficiale despre Granturile SEE accesați www.eeagrants.org sau www.granturi-corai.ro