Anul 1989 avea să aducă o schimbare în viaţa lui Marian, care, având treisprezece ani, a fost împuşcat din accident în timpul Revoluţiei. A fost diagnosticat cu paraplegie spastică, iar acum, la aproape patruzeci de ani şi de mai bine de 20 de ani în scaun rulant, duce o viaţă independentă. A cunoscut Fundaţia Motivation acum aproximativ 12 ani, de la care a primit un scaun rulant potrivit. La Caravana mobilităţii şi a traiului independent, un eveniment unde persoanele cu dizabilităţi învaţă să trăiască independent, a reprezentat un bun exemplu pentru alţi tineri care îşi trăiesc viaţa în scaun rulant.

De Alia Zariosu, voluntar Decât o Revistă

Marian Pîrvu a venit pe 29 iunie la Caravana Mobilității instalată în Vișinești, judeţul Dâmboviţa, împreună cu iubita sa, Ana-Maria, ținând-o de mână și mereu aproape de scaunul lui rulant. Amândoi sunt blonzi, Ana cu părul prins într-o coadă lungă ușor ondulată, iar Marian într-o coda scurtă în vârful capului. Are 40 de ani, dar pare mai tânăr. Știe și el asta. Cu Ana s-a cunoscut la benzinăria în care ea lucra. După o săptămână i-a cerut numărul de telefon, iar ea i-a dat adresa de Facebook. „Parcă prea zâmbea și ea, zâmbeam și eu”. I-a plăcut zâmbetul ei. Acum sunt de aproape un an şi jumătate împreună și locuiesc într-un apartament cu trei camere din Târgoviște. Nu stau singuri, îl au coleg de apartament pe cățelușul lor Roco, pe care Marian l-a găsit în fața locului de muncă.

Diagnosticul pe care Marian îl are se numește paraplegie spastică, ceea ce înseamnă că își poate folosi doar mâinile 100%. „Sunt de la revoluție în scaun rulant. Am fost împușcat în timpul revoluției din 1989.” În ziua de 25 decembrie 1989 a plecat cu cele unsprezece oi ale familiei la păscut pe dealurile din împrejurimea casei, într-o comună de lângă Târgovişte. Când îşi spunea că în curând va pleca acasă a auzit nişte pocnituri. Soldaţii l-au confundat cu un inamic. Primul glonţ l-a lovit în obraz şi, dându-şi seama că urmează un pericol, a început să fugă spre casă. Însă cel de-al doilea glonţ, primit de data aceasta în spate, pe coloana vertebrală, l-a făcut să cadă jos şi să nu se mai poată ridica. Între timp oile s-au speriat şi au fugit înapoi acasă. Când a văzut că oile au ajuns singure acasă, fratele mai mare al lui Marian s-a dus imediat în căutarea acestuia. A reuşit să ajungă la soldaţi şi să le spună că au împuşcat un copil de 13 ani. Abia după ce au auzit spusele fratelui, soldaţii au oprit focul de arme.

Marian lucrează ca jurist în cadrul Direcției de Asistență Socială Târgoviște. În trecut a avut o afacere, o firmă de papetărie în București, împreună cu un fost coleg de facultate. Nu aveau destule fonduri și el a renunțat. După un an de inactivitate a vrut să încerce să-şi găsească un loc de muncă. În decembrie 2007 și-a depus actele pentru angajare și în martie 2008 a fost sunat și i s-a dat vestea că de atunci va avea un loc de muncă. Tocmai ce se deschisese acest Centru de Zi pentru Persoane cu Dizabilități-Adulţi și inițial trebuia să lucreze ca operator PC. A făcut facultatea de drept în Târgoviște, dar, începând afacerea cu fostul coleg, nu și-a mai dat licența. Așa că noul lui loc de muncă a fost de jurist cu condiția ca anul viitor să ia şi licența. În 2009 a dat examenul de licență. „A fost totul bine”.

Face parte dintr-o echipă de baschet din Târgoviște în care joacă și alți doi prieteni ai Fundației Motivation, Florin și Petre. Acum face parte din Clubul Sportiv Roţile Schimbării din Ploieşti. Îi place să conducă.  Are permis auto din ’98. Un om cu probleme locomotorii poate conduce un autoturism automat, cu frână şi acceleraţie transformate într-o manetă, aflate imediat lângă schimbătorul de viteze.  Primul autoturism pe care l-a avut a fost un Opel Kadett, cu specificele adaptări pentru persoane cu dizabilităţi. Era perfect pentru un începător, „că atunci înveți, le mai lovești, nu ai grijă cum ai acum când mai capeți experiență”. Zice că e foarte util și ar merge cu el și printre rafturile din magazin.

Marian (tricou galben) în timpul unui meci de baschet
Foto: Sorin Petculescu

Şi-a cumpărat primele scaune rulante prin intermediul donațiilor sau asigurărilor de sănătate, „numai că nu au fost chiar bune cele pe care le-am cumpărat”. Prima operație a făcut-o imediat după Revoluție, în 1990, la Toulouse în Franța. A stat acolo timp de trei luni, plecând prin intermediul “Medicilor fără frontieră”. Din cauza poziției și scaunului necorespunzătoare i s-a curbat coloana și a fost nevoie de o a doua operație, de scolioză, pe care a făcut-o în Italia.

În 2007 a intrat în contact cu Fundaţia Motivation, care îndrumă persoane cu dizabilităţi din România spre o viaţă cât mai independentă. Avea nevoie de un alt scaun rulant. „Aici am descoperit că de fapt căruciorul nu se prescrie așa după ureche”. A participat la un seminar organizat de Fundația Motivation în Târgoviște. „Mi-au plăcut ei așa ca oameni. Dincolo de profesionism a rămas această legătură de prietenie.

***
Acest articol a fost realizat de Alia Zariosu, voluntar Decât o Revistă, cu ocazia deplasării Caravanei Mobilității și traiului independent în localitatea Vișinești, județul Dâmbovița, în perioada 27 iunie –  1 iulie.
Inițiativa Caravana Mobilității și traiului independent face parte dintr-un proiect mai amplu, „Mobilitate şi Viaţă Independentă pentru tinerii cu dizabilităţi din România”, implementat de Fundaţia Motivation România şi Fundaţia Special Oympics din România, cu sprijinul financiar al Programului RO10-CORAI, program finanţat de Granturile SEE 2009-2014 şi administrat de Fondul Roman de Dezvoltare Sociala – FRDS.
Conținutul acestui articol nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a FRDS și a Granturilor SEE 2009-2014. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine autorului.
Pentru informații oficiale despre Granturile SEE accesați www.eeagrants.org sau www.granturi-corai.ro